Adusu-mi-am aminte

MEDITAŢII LA 80 DE ANI
Azi, 9 decembrie, 2003 am intrat în deceniul opt al vieţii mele. E
miezul zilei, aşa cum era şi atunci când m-am născut. Mama mi-a spus
că era o zi de duminică. Natura era înveşmântată în albul zăpezii şi în
tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, doar clopotele bisericii
sunau clar în văzduhul încremenit, însoţind primul meu ţipăt cu care
salutam lumina zilei.
Mama s-a bucurat mult că prima zi din viaţa mea începea la lumina
zilei şi cu dangăt de clopot, atât de sonor sub bolta cerului senin,
socotind că era un bun augur pentru fiinţa plăpândă ce tocmai îşi începea
existenţa în lume. Biata mea mamă, nici o presimţire rea nu-i
umbrea privirea, era fericită, aşa cum sunt fericite mamele când aduc
pe lume primul lor copil.Cât i-a fost dat să plângă, pe urmele destinului
meu, buna şi frumoasa mea mamă!
Aşa cum stau singură, în liniştea desăvârşită a locuinţei mele, de
ziua mea aniversară, primul gând ce-mi trece prin minte, este să-mi rememorez,
în mare, anii trăiţi până acum.Din capul locului, dacă iau în
considerare toate prin câte am trecut, faptul că am atins 80 de ani ţine
de miracol. Providenţa Divină, căreia nu sunt vrednică sa-I mulţumesc
îndeajuns, mi-a dat acea putere despre care ne vorbeşte Psalmul 89/
10,11:
“Zilele anilor noştri în decursul lor sunt 70 de ani, iar de vor fi în
putere, 80 de ani,iar ce e mai mult decât aceştia, trudă şi durere.”
80 de ani! Îi percep ca pe un prag important, pe care, simt nevoia
să mă opresc o clipă. Simt nevoia să-mi cercetez parcursul vieţii. Să văd
pe unde am trecut, ce am agonisit şi ce am pierdut, ca să intru apoi
cu “Doamne ajută” în episodul ce urmează şi care din capul locului se
numeşte ”trudă şi durere”.
Trag oblonul dinspre lume şi mă ghemuiesc confortabil în sinea
mea, aşa cum îmi permite “jurul” meu: o locuinţă smerită dar caldă cu
un fotoliu lângă o fereastră împodobită cu glastre
multicolore…icoane…candele ….o singurătate cuminte şi liniştită.
Puhoiul amintirilor mă împresoară. Le urmăresc ca într-o carte veche
citită şi iar citită şi uitată de lungă vreme.Trec pe lângă acele clipe ce
au însemnat bucurie, frumuseţe şi uneori chiar fericire, cu nostalgie
5 şi cu regrete, mai ales pentru “câte n-au fost dar puteau să fie.”
(George Topârceanu).
Mă opresc mai îndelung la acele clipe ce au însemnat suferinţă
şi nefericire şi nu mă pot opri să o fac cu tristeţe şi cu prohodire. Aş
vrea ca acestora să le desluşesc noima. Aş vrea să ştiu pentru ce raţiuni
am suportat fracturi atât de grave, ce mi-au schimbat, în câteva
rânduri, radical, cursul vieţii. Mulţi spun că omul îşi făureşte propria
soartă, propria fericire sau nefericire. Nu-mi dau seama dacă dictonul
acesta se poate verifica în viaţa mea. În ce mă priveşte neprevăzutul
şi-a spus mereu cuvântul şi, în perspectiva timpului, atât fericirea cât
şi nefericirea, îmi apar înfăşurate în taină, oricâte explicaţii şi ori câte
determinări le-aş afla. Şi dacă sunt taine, îmi este foarte greu să spun
ce a fost mai important: fericirea sau nefericirea? Dar oare este corect
să caut grade de comparaţie, când însuşi cuvântul taină este, după
părerea mea, un superlativ?
Dacă cineva m-ar fi întrebat până mai ieri, care a fost cel mai nefericit
moment din viaţa mea, aş fi răspuns fără şovăire, că acel episod
din viaţa mea de întemniţată, cînd după ce am executat 10 ani de temniţă
grea în regim communist, mi s-au mai acordat, cu generozitate
proletară, încă 4 ani.
Clipa aceea, când după un ticălos şi sinistru simulacru de eliberare,
am fost expediată din nou în bezna temniţelor, fără nici un cât de
vag gest de legalitate. Clipa aceasta cu ce oare s-ar putea compara?
Pentru o agravantă “incapacitate de reeducare” sau pentru cine ştie
ce aberant secret de partid, după ce am executat o sentinţă de 10 ani
temniţă grea în cel mai deplin înţeles al cuvântului, tot pentru acelaşi
delict, m-am pomenit fără drept de apel cu încă o groază de ani ce se
vor dovedi mai cumpliţi decât cei dintâi. Cei patru ani s-au dovedit
mai barbari ca regulament interior şi mai greu de suportat prin însăşi
consecinţa lor. Cei 10 ani, primiţi printr-o sentinţă, oricât ar fi fost de
nedreaptă şi de exagerată, îmi dădeau dreptul la speranţă. Am parcurs
un infern de neimaginat pentru un om normal an de an, zi de zi,
ceas de ceas, cu speranţa că voi reuşi să rezist. Această speranţă, motivată
de faptul că sfârşitul suferinţei va veni la termenul cunoscut îmi
alimenta puterea de rezistenţă. Fiecare secundă ce trecea micşora distanţa,
speranţa se alimenta din zborul fiecărei clipe în trecut, oricât de
greu era calvarul.