Povestiri educativ-formative pentru educarea limbajului

auxiliar didactic pentru nivel II
Fiinta umana este un univers complex, inconfundabil si irepetabil, încadrat în mod armonios în macrocosmosul fata de care a manifestat întotdeauna o sete nepotolita de cunoastere.
Dorinta de armonie îsi gasea expresia în epoca de început a civilizatiei omenirii în caracterul sincretic al artei – ca mijloc de expresie a gândurilor, emotiilor, sentimentelor, atitudinilor, etc.
Imaginatia bogata, fantezia creatoare, dorinta de autodepasire si perpetua sete de frumos si armonie l-au determinat pe om sa caute mereu si sa încerce sa gaseasca diferite modalitati de expresie personala si colectiva.
Cine ar putea sa determine cauza vrajei pe care povestile o au de milenii asupra sufletului nevinovat al copilului, si chiar a celor mari care au avut taria de a-i pastra nealterate candoarea, sinceritatea, generozitatea?
Pe copiii îi farmeca întâmplarile din povestiri, încercarile, optimismul personajelor si poate mai mult faptul ca au pastrat aura de mit a povestilor.
Poate în aceasta vraja si în nevoia de imaginar îsi gaseste izvorul setea cu care orice copil soarbe esenta povestii. De aceea în sufletul oricarui om, imaginea vârstei copilariei se va confunda cu tarâmul de vis al povestilor. Nu exista copil sau cititor sensibil care sa nu iubeasca si sa nu doreasca sa i se spuna povesti – povestile neamului sau ale altor natii.
Dar este important ca educatoarea sa iubeasca ea însasi povestile, sa dispuna de acea capacitate rara ce prin exersare se transforma în harul de a povesti.
Nu este usor sa spui povesti astfel încât sa te volatizezi în fata ochilor copiilor iar în sufletele lor sa cuprinzi acea lumina unica a sensibilitatii, comparabila doar cu emotia în fata unui miracol care da viata si devine reala.
Pentru aceasta este nevoie de iubire, si iar iubire: iubire pentru limba neamului tau, iubire pentru arta, pentru literatura si în primul rând pentru copii. Educarea prin iubire este cea mai eficienta si cea mai sigura metoda, cea mai demna de om.
Prin povestea spusa cu har, le dam copiiilor merinde pentru drumul vietii, îi ajutam sa devina oameni, îi învatam ce este bine si ce este rau, le oferim modele, ferindu-i de supliciul de a deveni moralizatori, îi pregatim ca receptori ai artei literare, daruindu-le astfel statornic: „pasiune pentru lectura”.
Toata truda de a te face înteles, tonul, mimica este rasplatita înmiit de trasaturile sufletesti ale copilului, oglindite în ochii lui, pe fata lui.
Ascultând povestea micutul nu imita pe educatoare ci pe chipul sau se vede oglinda fidela a trairilor sufletului, fiindca în acea clipa este pe rând Fat-Frumos sau Zmeul-Zmeilor.
Educatoarea este cea care îl duce de mâna pe copil, la început în tainele povestirii, învatându-l sa se poarte, sa iubeasca, sa fie bun si tolerant.